Visare

"Visele nu sunt nimic altceva decât idei incoerente, prilejuite de un somn parţial sau imperfect."
Benjamin Rush

Cât de ilogice sunt unele vise? Oameni pe care îi cunoaştem sau nu, locuri ciudate unde am fost sau nu, lucruri ce nu îşi au rostul, sunt unite în acea secundă numită vis care este foarte repede uitată după trezire. Nu spun că toate sunt la fel. Unele corespund realităţii mai bine decât altele.
Procesul de visare a fost analizat poate mai mult decât alte părţi ale vieţii umane. Psihologi, oameni de ştiinţă, filosofi, toţi au încercat să găsească explicaţii, semnificaţii pentru filmele nocturne ale omului. Cărţi întregi de analiză au ieşit de sub tipar, care mai de care mai "specializate". Analiza simbolică a fiecărei părţi sau imagini care poate apărea în vis se găseşte peste tot sub forma dicţionarelor de vise. Poate fiecare dintre noi a fost curios la un moment dat să afle semnificaţia unui anumit lucru care ne-a apărut în vis şi am consultat unul din aceste dicţionare. Câţi dintre voi a-ţi luat în serios explicaţia pentru că i s-a părut plauzibilă şi câţi a-ţi râs şi a-ţi închis pagina de internet sau cartea?

Învălmăşeală

"New York este un oraş de înălţimi geometrice, un deşert încremenit de grilaje şi zăbrele, un infern de abstracţiune verzuie sub un cer întins, o adevărată metropolă din care omul este absent tocmai prin înghesuirea sa."
Roland Barthes

Îmi plac week-end-urile. Cui nu îi plac? Te relaxezi, fie acasă, citind o carte, urmărind un film sau pur şi simplu pierzând vremea cu nimicuri, fie în oraş, la cinema, în parc, la o terasă cu prietenii. A doua variantă este poate cea mai des aleasă, în special atunci când gradele ating o valoare îmbietoare. Aglomeraţia însă taie toată buna dispoziţie. Parcurile arhipline, străzile la fel. Câteva restaurante cu terasă sunt mai libere doar din motiv că sunt greu de găsit.
Cu toţii încercăm să petrecem zilele libere cât mai plăcut. Se întâmplă totuşi să avem parte şi de neplăceri. Cu toate astea, nu are rost să pierdem ocazia de a petrece cât mai mult timp cu prietenii.

Schimbare

"A face o schimbare implică mult efort şi energie. Adică exact invers faţă de o rachetă, care-şi iroseşte o mare parte din energie în primele secunde de zbor deşi destinaţia este la sute de kilometri depărtare."
(Autor anonim)

În ce măsură poate un om să se schimbe? Poate deveni un om darnic dacă până acum nu le-a împrumutat pretenilor bani când aveau nevoie? Poate zâmbi cu bunătate tuturor dacă până acum a fost ursuz şi nu nu a dat niciodată bună dimineaţa vecinului de palier? Poate fi un om glumeţ dacă nu a spus niciodată un banc şi a luat mereu lucrurile în serios? Cât de mult se schimbă comportamentul şi cât de persistente sunt aceste schimbări? Proverbul cu lupul şi cu părul ne învaţă altceva, dar la urma urmei este doar un proverb. Cu puţin efort şi numai dacă schimbarea se vrea cu adevărat, este posibilă. Şi nu mă refer la acea schimbare aparentă, ca atunci când întinzi un leu unui cerşetor "de ochii lumii" sau când zâmbeşti stângaci şi nu din inimă şefului sau unei rude. Schimbarea adevărată este cea în care se crede, care este dorită deoarece se ştie precis că totul o să fie mai bine, că viaţa de zi cu zi va fi mai uşoară în urma acesteia. Eu aş vrea să fiu mai răbdătoare şi mai puţin impulsivă. Încet încet o să reuşesc. Tu ce ai vrea să schimbi?

(În imagine este o stradă din Curtea de Argeş. Ploua.)

Compasiune

Compasiunea este principala, poate chiar unica lege a existenţei pentru întreaga umanitate.
Dostoievski, "Idiotul"

Dacă vrei ca cei din jurul tău sa fie fericiţi, arată-le compasiunea ta. Dacă vrei ca tu să fii fericit, arată-ţi ţie compasiune.
Dalai Lama

În ciuda profesiei spre care mă îndrept, rareori urmăresc ştirile. Televizorul stă câteodată neatins zile întregi. Iar atunci când decid totuşi să zapez câteva minute cu intenţia de a găsi ceva interesant de urmărit, sunt şocată de ceea ce văd. Pe un renumit post de ştiri se rula în fundal o filmare făcută probabil cu telefeonul. Cu toate acestea se putea vedea ce se întâmplă. Un poliţist trăgea de sacoşele unei bătrâne care probabil cerşea. Ca şi când nu ar fi fost suficient, poliţistul a tras şi de bătrână, târând-o pe trotuar, îmbrâncind-o fără milă. Nu ştiu ce comentau invitaţii sau prezentatorii, însă pe mine m-a şocat. Nu am aşteptat să văd ce se întâmplă mai departe.
Discuţii întregi despre direcţia greşită spre care a luat-o omenirea, despre atrocităţile oamenilor, despre "românul nostru", despre ţara noastră coruptă, toate acestea le ştim cu toţii. Se dezbat prin ziare, la televizor, în autobuz. Panta asta abruptă pe care am pornit hotărâţi, NOI ca naţiune dar şi NOI ca omenire trebuie să aibă undeva un început. Eu tind să cred că momentul în care a dispărut compasiunea este cel care a pus piedică vieţii.
Nu vreau să îl judec pe poliţistul respectiv. El singur are dreptul să-şi cântărească faptele, să decidă pentru sine, pentru conştiinţa lui dacă acţionează corect în tot ceea ce face în calitate de apărător al siguranţei publice. Eu pot doar să mă întreb nedumerită dacă întradevăr sentimente precum compasiunea, iubirea, respectul trec pe planul doi, trei sau chiar mai jos. Educaţia pe care am primit-o şi experienţele mele şi ale celor din jur m-au învăţat că orice pas, orice acţiune luată trebuie mai întâi cântărită şi că respectul faţă de ceilalţi, bătrâni, tineri, rude, străini trebuie pus întotdeauna în faţă.

Trecători

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea.

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o şi beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger…apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte părţi, departe! Târziu! Sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu care ştiai!
(Charles Baudelaire "Unei trecătoare")

Parcurgem în grabă străzile, trotuarele, fără a observa ce se întâmplă în jurul nostru, fără a fi atenţi la cei ce trec pe lângă noi, la fel de nepăsători. Aţi încercat vreodată să priviţi chipurile celor din jurul vostru, din metrou, autobuz sau când aşteptaţi la semafor ca să traversaţi? Aţi observat tristeţea, îngrijorarea, frământările sau bucuria, încântarea pe care le au ceilalţi? Ce culoare aveau ochii celui din faţa ta din autobuz astăzi?

Răzbunare

"Cine vorbeşte bine despre cel care îl vorbeşte de rău e mai presus de orice laudă. Nu este răzbunare mai eroică decât aceea prin talent şi merit, adică prin lucrurile care răpun, înfrâng invidiile." (Baltasar Gracian)
"Jur că nu sunt un om care nu poate uita o jignire şi abia aşteaptă să se răzbune. Nu încape îndoială că dintotdeauna doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să-i umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine şi mi-era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s-o înţeleagă, ca să mă socotesc răzbunat." (Dostoievski "Adolescentul")

Cu toţii ne-am confruntat la un moment dat cu dorinţa de a-i plăti cu aceiaşi monedă unei persoane care ne-a înşelat încrederea sau ne-a rănit. Am proiectat în planul imaginar diverse scenarii şi metode de răzbunare, toate având ca rezultat o mare satisfacţie. Nefericirea altuia, ca urmare a unei nefericiri provocate nouă pare la prima vedere a fi cea mai scumpă recompensă. Dar câte persoane care au dus până la capăt această dorinţă au avut parte la final de acea satisfacţie intensă? Poate pentru căteva momente am zâmbit răutăcios, am produs câteva exclamaţii de fericire şi ne-am lăudat în stânga şi în dreapta de isprava noastră. Dar ceva consistent a rămas după toate acestea? Cât timp persistă fericirea? Răul personal poate fi îndreptat prin alt rău? Sau pur şi simplu este suficient că am fost "răzbunaţi"?

Privire

O plimbare prin parc îţi poate aduce multe "întâlniri" neprevăzute. Am fost oprită în aceiaşi zi şi pe aceiaşi alee de 3 personaje: o doamnă extrem de religioasă care încerca cu disperare să mă convingă de aumite lucruri legate de credinţă, un domn mai în vârstă care s-a recomandat drept un fumător înrăit şi mi-a cerut o "ţigaretă" şi de un boschetar turmentat dar voios care mi-a redat o grămadă de mici anecdote şi ghicitori. Printre acestea, una mi-a rămas întipărită în minte: care este cea mai preţioasă parte a corpului uman? Răspunsul a venit imediat: ochii.
Un subiect deloc nou, abordat de poeţi, de actori, de îndrăgostiţi. Ochii, cu toate tainele lor, oglinzi ale sufletului, "trădători" ai sentimentelor, "ucigaşi" mai cruzi decât armele.
Thoreau: "..nestemata trupui." ; V. Butulescu: "Judecătorii luminii. " ; Heraclitus: "... martorul cel mai de încredere...". Multe definiţii, multe metafore. Poate este într-adevăr cea mai preţioasă parte a omului.