Trecători

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea.

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o şi beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger…apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte părţi, departe! Târziu! Sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu care ştiai!
(Charles Baudelaire "Unei trecătoare")

Parcurgem în grabă străzile, trotuarele, fără a observa ce se întâmplă în jurul nostru, fără a fi atenţi la cei ce trec pe lângă noi, la fel de nepăsători. Aţi încercat vreodată să priviţi chipurile celor din jurul vostru, din metrou, autobuz sau când aşteptaţi la semafor ca să traversaţi? Aţi observat tristeţea, îngrijorarea, frământările sau bucuria, încântarea pe care le au ceilalţi? Ce culoare aveau ochii celui din faţa ta din autobuz astăzi?

Răzbunare

"Cine vorbeşte bine despre cel care îl vorbeşte de rău e mai presus de orice laudă. Nu este răzbunare mai eroică decât aceea prin talent şi merit, adică prin lucrurile care răpun, înfrâng invidiile." (Baltasar Gracian)
"Jur că nu sunt un om care nu poate uita o jignire şi abia aşteaptă să se răzbune. Nu încape îndoială că dintotdeauna doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să-i umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine şi mi-era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s-o înţeleagă, ca să mă socotesc răzbunat." (Dostoievski "Adolescentul")

Cu toţii ne-am confruntat la un moment dat cu dorinţa de a-i plăti cu aceiaşi monedă unei persoane care ne-a înşelat încrederea sau ne-a rănit. Am proiectat în planul imaginar diverse scenarii şi metode de răzbunare, toate având ca rezultat o mare satisfacţie. Nefericirea altuia, ca urmare a unei nefericiri provocate nouă pare la prima vedere a fi cea mai scumpă recompensă. Dar câte persoane care au dus până la capăt această dorinţă au avut parte la final de acea satisfacţie intensă? Poate pentru căteva momente am zâmbit răutăcios, am produs câteva exclamaţii de fericire şi ne-am lăudat în stânga şi în dreapta de isprava noastră. Dar ceva consistent a rămas după toate acestea? Cât timp persistă fericirea? Răul personal poate fi îndreptat prin alt rău? Sau pur şi simplu este suficient că am fost "răzbunaţi"?

Privire

O plimbare prin parc îţi poate aduce multe "întâlniri" neprevăzute. Am fost oprită în aceiaşi zi şi pe aceiaşi alee de 3 personaje: o doamnă extrem de religioasă care încerca cu disperare să mă convingă de aumite lucruri legate de credinţă, un domn mai în vârstă care s-a recomandat drept un fumător înrăit şi mi-a cerut o "ţigaretă" şi de un boschetar turmentat dar voios care mi-a redat o grămadă de mici anecdote şi ghicitori. Printre acestea, una mi-a rămas întipărită în minte: care este cea mai preţioasă parte a corpului uman? Răspunsul a venit imediat: ochii.
Un subiect deloc nou, abordat de poeţi, de actori, de îndrăgostiţi. Ochii, cu toate tainele lor, oglinzi ale sufletului, "trădători" ai sentimentelor, "ucigaşi" mai cruzi decât armele.
Thoreau: "..nestemata trupui." ; V. Butulescu: "Judecătorii luminii. " ; Heraclitus: "... martorul cel mai de încredere...". Multe definiţii, multe metafore. Poate este într-adevăr cea mai preţioasă parte a omului.

Timpul

Momentele trec repede, mai ales cele frumoase. Orele se scurg fără simţire, minutele şi mai repede, secundele parcă nici nu există. Ca o maşină ce goneşte fulgerător pe autostradă fără frică de radar sau de accidente, aşa goneşte şi timpul. Trece uneori fără a lăsa o urmă. Se vede abia la finalul vieţii că a trecut.
Când eram prin generală am avut o perioadă de inspiraţie creativă şi am compus un număr destul de mare de poezii. Vă las cu una din acestea. Luaţi în seamă faptul că eram mică. Nu fi-ţi prea critici.

Timpul sfâşie trupul celor ce vor să trăiască,
Îl devorează fără milă, ezitare sau regret.
Dar pentru cei ce se ascund sub mască
Timpul nu se mai grăbeşte, o ia încet.

Dureros eşti când atingi rănile vechilor amintiri,
Dulce eşti când alini amintirile vechilor iubiri.
Amar eşti când alungi un an ca pe o secundă,
Rece eşti când laşi bătrâneţea să ne-ajungă.

Rege peste tot şi-n toate,
Stăpân al vieţii şi al morţii,
Tu cari lumea pe-al tău spate
Şi ne duci pe calea sorţii.

Şi când ajungem la final de viaţă,
Stăm şi oftăm: timpul nu şi-a găsit leacul.
Acum nu ne mai uităm în faţă.
Ne numărăm anii ce-au trecut cu sacul.

Credinţă

"Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decât oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit până dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decât să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, un dezgust de pământ şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avântându-se în neant, ca Iisus de pe cruce..."
Emil Cioran

Credinţa în Dumnezeu este ceva ce fiecare poartă în suflet, într-o cantitate mai mare sau mai mică. Este de fapt greşit să cuantificăm credinţa. Nu este ceva ce se poate măsura. Fiecare persoană crede în felul ei. Unii merg la biserică deoarece consideră că este o dovadă a acestei credinţe. Alţii sunt mai rezervaţi. Unii se roagă, alţii se mulţumesc doar cu semnul crucii atunci când trec pe lângă un lăcaş. Unii nu înţeleg de ce Dumnezeu permite să se întâmple nenorocirile din lume şi îl condamnă. Alţii sunt de părere că omul este la fel de responsabil pentru tot şi că Dumnezeu este acolo atunci când omul vrea cu adevărat să schimbe ceva, îl ajută, îi dă putere.
Este dreptul fiecăruia să aleagă credinţa sau nu. Vă las cu o melodie ce spune multe.

Rătăcire

"De ce închizi pe jumătate ochii, în joacă, şi ne arunci priviri încete? Încetează, încetează; zadarnică îţi e osteneala. Acum suntem alţii. Tinereţea s-a dus. Nazuinţa noastră e pădurea. Rătacirea a dispărut. Noi privim reţeaua magică a lumii ca pe un lucru de nimic. "

Bhartrhari

Privesc amorţită spre cămpiile ce se întind pe marginile şoselei. Din când în când două şosele se intersectează. Unele sunt îmbrăţişate de arbori masivi, goi, altele se întind la nesfârşit fără a cunoaşte umbra, decât întunericul total. Sunetul motorului este mult prea slab ca să întrerupă somnul pisajelor imobile. Gândrile îmi zboară aiurea. Nu pot să leg o idee clară în minte. Îmi scot Mp3-ul. Drumul se scurge mai uşor cu muzică în timpane. Versurile se succed ritmic. Câteodată le urmăresc. "On a long and lonesome highway, east of Omaha/ You can listen to the engines moanin'..." . Apoi pierd şirul. Îmi revin în minte câteva amintiri, dar dispar la fel de repede. Nu sunt uitate ci doar aruncate în "background". Nu am încercat niciodată să privesc drumul din perspectiva unui hoionar... mereu cu rucsacul în spate, oraş după oraş, intersecţie după intersecţie. Lasă totul în urmă. Nu se opreşte, nu se ataşează. "I walk these streets, a loaded six string on my back/ I play for keeps, 'cause I might not make it back/ I been everywhere, and I'm standing tall/ I've seen a million faces an I've rocked them all..." A fi un rătăcitor... Simt cum ochii părăsesc câmpiile întine. Îmi e somn. A fi un rătăcitor... fără oprire, fără ţel...

Superioritate

"De când e lumea şi pământul, există o categorie sufletească de oameni puşi pe capătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare în care cred şi căreia i se închină, pentru că banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul, spre deosebire de animale, mănâncă mai mult decât pentru a-şi astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-şi astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu premeditare, fără să-şi mănânce prada, acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace, pentru că acumularea îi dă senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cât de puţin evoluează mentalitatea oamenilor."
Ileana Vulpescu

Se aplică într-adevăr această caracterizare omului modern? Din nefericire da. Poate că sunt vestitele excepţii. Poate sunt mai mulţi decât credem. Poare că aceia care nu sunt aşa reprezintă sursa exploatată, mai mult sau mai puţin, de cei care nu se mulţumesc cu puţin. Dar oare e un lucru rău să nu te mulţumeşti cu puţin? Răspunsul evident e, bineînţeles, nu. Întotdeauna este bine să perseverezi, să nu te complaci într-o situaţie banală doar pentru că e comodă şi pentru că îţi este greu să îţi asumi riscuri. Dar de aici până la exagerare e un pas mic. A vrea mereu mai mult şi a încerca să obţii ceea ce vrei indiferent de mijloace are ca rezultat o viaţă superficială, lipsită de bucuriile mici, de sănătatea spirituală. Cu toate acestea, astfel de indivizi stăpânesc marea parte a societăţilor din ziua de azi.

Perspective

"Photography is not about cameras, gadgets and gismos. Photography is about photographers. A camera didn't make a great picture any more than a typewriter wrote a great novel."

Peter Adams

Îmi place fotografia. Îmi place să cred că pot capta toate aspectele unui moment dintr-o zi oarecare, într-o oră oarecare. Consider că o imagine nu cuprinde doar materia în sine, ci şi gândurile, senzaţiile, starea lucrurilor din acel moment şi multe altele. Tot ce contează este să ştii cum să priveşti o poză. Citatul de mai sus cuprinde poate cel mai important aspect al acestui domeniu. Important este fotograful. El se expune pe sine în poză. Imaginea este cea mai subiectivă formă de exprimare. Într-un text ne expunem gândurile, opiniile, însă într-o poză ne expunem cu totul. Personalitatea, sentimentele, perspectiva asupra celor fotografiate. Fotograful vede ceva. Îi încântă ochiul. Se poziţionează fată de acel ceva în funcţie de unghiul pe care îl consideră cel mai potrivit. Acest unghi însă poate fi considerat nepotrivit de un alt fotograf. Imaginea de mai sus poate fi un exemplu bun. Mie strada mi s-a părut mult mai plăcută de pe trotuar. Altcuiva însă i s-ar fi părut mai bună o captură făcută din mijlocul străzii. Am ales unghiul acesta pentru că mi se pare că accentuează partea romantică a oraşului, partea veche, plină de istorie. Din mijlocul străzii totul părea puţin prea neînsufleţit, prea banal. Poate când priviţi aceată poză aveţi alte păreri, poate vă inspiră altceva. Fiecare cu personalitatea lui.

Nepăsare

"You're obliged to pretend respect for people and institutions you think absurd. You live attached in a cowardly fashion to moral and social conventions you despise, condemn, and know lack all foundation. It is that permanent contradiction between your ideas and desires and all the dead formalities and vain pretenses of your civilization which makes you sad, troubled and unbalanced. In that intolerable conflict you lose all joy of life and all feeling of personality, because at every moment they suppress and restrain and check the free play of your powers. That's the poisoned and mortal wound of the civilized world."

Octave Mirbeau Torture Garden, "The Mission"

Elementul nelipsit din peisajul oraşului - reclama. McDonald's, Cora, Levi's, Domo şi multe altele. Împânzesc oraşul, şi chiar dacă sunt colorate, nu accentuează frumuseţea locului ci îl sufocă. Din cauza acestor forme de promovare omul a ajuns să le ignore, şi odată cu ele să ignore şi locul în sine. Străzile nu mai sunt privite cu admiraţie ci sunt luate ca atare. Se ajunge încet încet ca reclamele să nu îl mai determine pe trecător să le privească, ci să treacă nepăsător cu privirea peste ele fără a i se întipării în minte. Poate nu toţi, pentru că altfel nu s-ar mai înregistra vânzări ale produselor respective. Dar se observă o creştere semnificantă a celor care îşi îndreaptă privirea în altă parte atunci când dau de o reclamă.

Duritate

"Idealul Partidului era ceva imens, terifiant şi scânteietor: o lume de oţel şi de beton armat, cu maşini monstruoase şi arme înspăimântătoare, o ţara de război şi de fanatici în bloc, umăr la umăr, într-o unitate desăvârşită; care gândesc la fel şi strigă la nesfârşit acelaşi slogan; lucrând, luptând, triumfând fără nici un răgaz, pedepsind pe tradători...trei sute de milioane de indivizi, toţi ca unul după chip şi asemănare. Realitatea însa era cu totul alta: oraşe lugubre, cutreierate dintr-un capăt în altul de oameni flămânzi, încălţaţi în bocanci sparţi, locuind în case năruite şi mucede din secolul XIX, în care stăruise mai ales putoarea de ciorbă de varză şi de closet."

Un superb pasaj din cartea "1984" a lui George Orwell. Am citit cartea pe la începutul ultimului an de liceu, şi am reţinut exact la ce pagină se află pasajul. Un roman vechi, dar poate din ce în ce mai apropiat de prezent. Regăsim, chiar în acest pasaj aspecte ale vieţii moderne? Aspecte din societate aşa cum este ea astăzi? Poate nu toţi oamenii seamănă între ei... dar nu se vrea atingerea perfecţiunii umane? Nu este o lume "de oţel şi de beton"? Nu sunt construite pe zi ce trece mai multe "maşini monstruoase"? Dar şi cealaltă realitate este prezentă, plină de sărăcie. Este însă ignorată. Războiul permanent din toate domeniile este prezentat cu fervoare la televizor. Sărăcia atinge paginile ziarelor doar atunci când se vrea atingerea emoţiilor pentru un tiraj mai mare. Tabloidele sunt flămânde după scandal, talk-show-urile după politică. Puterile lumii se întrec în avioane, bombe, bani. Alte aspecte sunt reduse ca importanţă.
Ignoraţi-mi discursul aprins dacă nu vedeţi legătura între imagine şi tema aleasă. Este întradevăr o legătură aproape insesizabilă. Vă puteţi bucura de poză fără a vă stoarce emisferele cerebelului. Degetele mele s-au conectat inconştient cu fervoarea gândurilor şi nu am putu să mă opresc din scris. Enjoy!

Impresie

"Sărăcia nu este un viciu dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată." Fedor Mihailovici Dostoievski

Nu avem dreptul să judecăm. Deşi asta este trăsătura de bază a omului, după părerea mea. Omul judecă, etichetează, critică. Aparenţele stau la baza atitudinilor pe care omul le ia în raport cu ceilalţi. "Prima impresie contează", o expresie mai mult decât adevărată. Acel prim gând care ne trece prin cap atunci când cunoaştem o persoană nouă. Cu greu reuşim să ne schimbăm impresia despre ea. Sigur, putem spune că deobicei nu este nevoie, căci aşa este persoana. Dar oare nu este aşa pentru că îi impunem involuntar să adopte acea atitudine? Sau poate că tot inconştient nu ne schimbăm opinia dearece nu vrem să recunoaştem că nu am avut dreptate. În firea umană stă încolţită o sămânţă de răutate indiferent de acţiunile şi de comportamentul fiecăruia. La unii se manifestă mai rar, la alţii mai des. Dar la urma urmei, toţi suntem la fel de asprii atunci când îi criticăm pe ceilalţi, chiar dacă o facem doar mental.
O dicuţie ce se poate întinde la nesfârşit. Este poate mult prea profundă pentru ceea ce vroiam să povestesc. În momentul când am vrut să intru pe această străduţă o prietenă mi-a spus: "Nu, hai să găsim alt loc. Pun pariu că în casele astea locuiesc oameni foarte dubioşi." Atât de mult contează prima impresie.