Atenție sporită pentru moment

Sunt în stație la Crângași. Sâmbătă după amiază. În stație, pe peron, este destulă lume pentru o zi liberă. Unii stau pe scaune, alții în picioare. Majoritatea sprijiniți sau cât mai aproape de stâlpii dintre peroane. Este liniște acum cu urme de ecou de la tocurile unei doamne care a coborât grațios scările și așteaptă metroul spre victoriei. Câțiva tineri se uită pe telefon dar fără căști la urechi. Două fete tocmai au ajuns în stație și stau aproape de linia de siguranță. Vorbesc prea în șoapte ca să le aud dar își dau coate și se îndepărtează ușor de linie.

A fost oare necesar să moară un om nevinovat pentru a ne face să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru? Suntem atât de prinși în propria realitate interioară încât să nu conștientizăm că orice moment poate fi ultimul? La pol opus, ce cantitate de paranoia trebuie să luăm cu noi zilnic? Cum putem să mai ieșim din casă dacă nu ne mai simțim în siguranță pe nicăieri?

Problema stă în amonte de momentul critic. Problema stă în a identifica acele personaje care pot deveni pericol public dinainte de a lua viața unei fete de 25 de ani. Mulți dintre noi văd zilnic oameni abuzivi, omeni cu tulburări psihice, oameni agresivi constant. Femei ce au crize de isterie des, bărbați care își bat soțiile și copiii. Îi vedem și îi ignorăm. Nu este treaba noastră. Instituțiile de specialitate nu fac nimic pentru a preveni astfel de episoade. Legile sunt aproape inexistente pentru cei cu tendințe de violență. Companiile de transport public nu își iau suficiente precauții pentru a evita asemenea accidente.

Acum ce se va întâmpla? Mass media va stoarce și va analiza orice picătură de informație despre acest caz. Se fac talk shows, vin experți, vin martori, apar întâmplări similare care nu au ajuns în atenția publicului până acum. Se vorbește iar după ce criminala va fi internată la nebuni pentru o scurtă perioadă fără alte repercusiuni, totul va fi uitat. Ne mai ferim câteva zile de a ne apropia de linia de siguranță de la metrou, iar apoi intram din nou în modul "roboțel", înghesuindu-ne pe lângă uși ca să prindem un loc pe scaun.

Admirăm pericolul

Clădirile din centrul vechi sunt faimoase pentru aerul lor antic, dar şi pentru improbabilitatea acestora de a rezista la un cutremur mai mare de 6 grade. Dacă mergi pe Lipscani şi asculţi atent conversaţiile din jur, nu se poate să nu nimereşti în câteva şi subiectul "bulina roşie".

În ciuda stării deplorabile în care se află aceste clădiri, ele sunt încă locuite. Unii dintre locatari nu se pot muta pentru că nu au unde. Şansele de a vinde un apartament aflat în aceste imobile sunt practic nule. Agenţiile imobiliare nici nu le mai pun pe lista de oferte. Ar rămâne acolo încă odată pe atât cât a trecut decând au fost construite.

Nimeni nu neagă valoarea istorică a centrului vechi. Turiştii vin, admiră, fac poze şi pleacă. Bucureştenii care nu locuiesc acolo au cam acelaşi traseu. Cu toţii ne bucurăm de o seară liniştită la una din terasele situate la parterul acestor clădiri, însă puţin sunt cei care conştientizează riscul la care se expun atunci când intră într-o cafenea care are deasupra 3-4 etaje de o rezistenţă îndoielnică. De refăcut nu se pune problema. Bugetul ţării merge spre alte domenii. Se va constata necesitatea unei recondiţionări abia atunci când nu va mai fi nimic de recondiţionat.

Ruine (1)

Am petrecut o zi printre ruine (Moara lui Assan). Nu vreau să dau în poetism cronic. A fost superb. Şi cam atât. Am escaladat ruinele, mai cu teamă, mai cu tupeu. Teamă de un posibil colaps, dar şi de eventualii "localnici" clandestini. Tupeu pentru că se meritau explorate. Cel mai ciudat "fenomen" pe care l-am întâlnit în această mini-expediţie a fost multitudinea de pantofi, împrăştiaţi printre moloz, cărămizi şi boscheţi. Oare aparţineau altora care s-au avântat pe acolo? Cine ştie... Important e că am părăsit acel loc cu 235 de poze şi cu ambii pantofi în picioare.

Artă stradală

Culoare fără culoare

Metafora-clişeu, utlizată deja excesiv prin poezii şi diverse articole, "oraşul gri", poate fi utilizată cu sensul ei pur denotativ. Cladirile sunt gri. Asfaltul este gri. Cerul este cenuşiu. Dacă iei o poză cu o cladire care să zicem că este de culoare albastră (sau oricare alta, în fucţie de preferinţele fiecăruia), şi apoi îi aplici, după standardele moderne, câteva efecte, sau filtre sau cum vreţi să le numiţi, unul din posibilele rezultate este o cladire gri. De ce oare arta contemporană, în special fotografia, este atât de hotărâtă să modifice imaginea captată din realitate? Este pur şi simplu o modă, un trend, un curent? Sau metaforele sunt deja bătute în cuie iar realitatea trebuie modificată în funcţie de acestea?

Tablou

Deşi veche, o clădire stă întotdeauna mândră înfruntând orice fel de vreme, până când îşi v-a întâlni sfârşitul.

Dezamorţire

Supravieţuire

Apus în oraş

Decor rece

Peisajul alb a cuprins încă odată oraşul, făcând-ul să pară mai vesel, mai frumos decât este de fapt. Feţele care ieri mergeau pe stradă încruntate, astăzi s-au oprit un moment pentru a admira aceast decor îngheţat ce le-a întâmpinat la început de săptămână.

Gol

Flăcări

Alb

Să ne amintim de iarnă. Cum e mai bine? Să ne topim sau să dârdâim? Eu prefer vara. Dar trebuie să recunosc că din punct de vedere estetic, iarna are o poziţie destul de bună în clasament.

"Sometimes our fate resembles a fruit tree in winter. Who would think that those branches would turn green again and blossom, but we hope it, we know it. " Goethe

Privire

O plimbare prin parc îţi poate aduce multe "întâlniri" neprevăzute. Am fost oprită în aceiaşi zi şi pe aceiaşi alee de 3 personaje: o doamnă extrem de religioasă care încerca cu disperare să mă convingă de aumite lucruri legate de credinţă, un domn mai în vârstă care s-a recomandat drept un fumător înrăit şi mi-a cerut o "ţigaretă" şi de un boschetar turmentat dar voios care mi-a redat o grămadă de mici anecdote şi ghicitori. Printre acestea, una mi-a rămas întipărită în minte: care este cea mai preţioasă parte a corpului uman? Răspunsul a venit imediat: ochii.
Un subiect deloc nou, abordat de poeţi, de actori, de îndrăgostiţi. Ochii, cu toate tainele lor, oglinzi ale sufletului, "trădători" ai sentimentelor, "ucigaşi" mai cruzi decât armele.
Thoreau: "..nestemata trupui." ; V. Butulescu: "Judecătorii luminii. " ; Heraclitus: "... martorul cel mai de încredere...". Multe definiţii, multe metafore. Poate este într-adevăr cea mai preţioasă parte a omului.

Nepăsare

"You're obliged to pretend respect for people and institutions you think absurd. You live attached in a cowardly fashion to moral and social conventions you despise, condemn, and know lack all foundation. It is that permanent contradiction between your ideas and desires and all the dead formalities and vain pretenses of your civilization which makes you sad, troubled and unbalanced. In that intolerable conflict you lose all joy of life and all feeling of personality, because at every moment they suppress and restrain and check the free play of your powers. That's the poisoned and mortal wound of the civilized world."

Octave Mirbeau Torture Garden, "The Mission"

Elementul nelipsit din peisajul oraşului - reclama. McDonald's, Cora, Levi's, Domo şi multe altele. Împânzesc oraşul, şi chiar dacă sunt colorate, nu accentuează frumuseţea locului ci îl sufocă. Din cauza acestor forme de promovare omul a ajuns să le ignore, şi odată cu ele să ignore şi locul în sine. Străzile nu mai sunt privite cu admiraţie ci sunt luate ca atare. Se ajunge încet încet ca reclamele să nu îl mai determine pe trecător să le privească, ci să treacă nepăsător cu privirea peste ele fără a i se întipării în minte. Poate nu toţi, pentru că altfel nu s-ar mai înregistra vânzări ale produselor respective. Dar se observă o creştere semnificantă a celor care îşi îndreaptă privirea în altă parte atunci când dau de o reclamă.

Evoluţie

O lume plină de contraste. Clădiri vechi, hoteluri noi, magazine părăsite, bănci, felinare, fire de electricitate, toate se împletesc într-o imagine puţin ciudată. Asemenea unui păinjen ce îşi întinde pânza în cele mai ciudate locuri, modernitatea a acaparat totul. Societatea se dezvoltă (slavă cerului, doar nu vrem să stăm pe loc). Dar oare procesul este unul suficient de rapid? Se pare că nu. Într-un fel e de bine deoarece rămân şi părţile vechi, intrate în istoria societăţii.
Şi dacă tot am adus aminte de evoluţie, şi dacă tot se vorbeşte despre Darwin în ultima vreme, de ce să nu tragem cu ochiul la căteva lucruri măreţe pe care le-a spus.

"It is not the strongest of the species that survive, nor the most intelligent, but the one most responsive to change."

"In the struggle for survival, the fittest win out at the expense of their rivals because they succeed in adapting themselves best to their environment."

“A man who dares to waste one hour of time has not discovered the value of life.”

“In the long history of humankind (and animal kind, too) those who learned to collaborate and improvise most effectively have prevailed”

“The universe we observe has precisely the properties we should expect if there is, at bottom, no design, no purpose, no evil, no good, nothing but blind, pitiless indifference”

Pesimism

Poate o să mă etichetaţi drept o persoană... pesimistă. Nu există prea multă viaţă în pozele pe care le-am împărtăşit cu voi, puţinii mei vizitatori. Dar nu mă condamnaţi. Rare sunt momentele în care prinzi Bucureştiul atât de calm (o fi ploaia de vină?). Şi freamătul străzilor pline de oameni şi de maşini are farmecul lui. Însă nu vedeţi în fiecare zi acelaşi peisaj? Nu simţiti mereu, şoferi fiind sau pietoni, îmbulzeala sufocantă din trafic? Vreţi să o priviţi şi în poze? Se rezolvă rapid, mult mai rapid decât dacă încerc să găsesc o stradă mai liniştită.
Închei cu o poezie ce mi-a atras atenţia şi care, după părerea mea, se potriveşte oarecum cu sentimentul pe care îl lasă imaginea alăturată. Enjoy.

Am ieşit în noaptea plinei luni
şi-am dansat cu lupii...
m-am prins în hora lor nebună,
unduitor, fantastic şi rebel,
urlând la lună...

am descifrat misterul ropotelor de ploaie
sfâşiată prin ramuri de copaci...
lacrimi ce vor să spele lumea
de ea însăşi...
cabale îngânate de vraci...

am găsit nedorite răspunsuri
la întrebări pe care nu le-am pus...
şi privesc cornul lunii-n apus...
mai ascunde în ea nepătrunsuri...
dar ceasul s-a dus...

mi-e sufletul gol, zdrenţuit,
mă paşte-un cumplit dor de ducă...
luna păleşte năucă
iar lupii privesc liniştit
o nălucă...
Aurelia Tarniceri (Dansând cu lupii)

Imobilitate

"I love art, and I love history, but it is living art and living history that I love. It is in the interest of living art and living history that I oppose so-called restoration. What history can there be in a building bedaubed with ornament, which cannot at the best be anything but a hopeless and lifeless imitation of the hope and vigor of the earlier world?"

William Morris

O stradă "solitară". O stradă lispită de mişcare. Bucuria parcă s-a topit în asfaltul ud şi rece, visele zac amorţite în pereţii posaci ai clădirilor, viaţa urmează o linie dreaptă, fără suspans, fără pasiune, fără riscuri, fără plăcerea clipei intens trăită. Tăcerea solemnă ce a pus stăpânire pe acest colţişor al oraşului pare a fi hotărâtă să nu părăsească obloanele magazinelor uitate de timp. Poate soarele ar avea o putere mai mare şi ar însufleţi "inima" străzii.

Infinit

"E păcat să mori fără să fi trăit. Nu eşti răspunzător pentru că te naşti. Dar eşti direct răspunzător pentru ce trăieşti. Viaţa e un ţipăt între două tăceri. Nu te întreba niciodată pe care drum să o iei în viaţă, întreabă-te pe care să n-o iei."

Tudor Muşatescu

Un drum fără sfârşit. O lume în lume. Un cadru atipic pentru un oraş mult prea sufocant. Poate vă întrebaţi unde este mulţimea, unde este griul, unde este haosul. Şi nu, nu e un parc. Este o mică parte a oraşului, la o anumită oră, într-o anumită zi. Şi s-a întâmplat să fiu acolo.
Dacă aşa ar arăta toate drumurile vieţii, ale viitorului, aş păşi încrezătoare, m-aş avânta spre necunoscutul din faţa mea, aş îmbrăţişa infinitul. Dacă aşa arată prezentul, viaţa în momentul trăirii, nu aş mai vrea să plec. Aş vrea să opresc timpul, să imortalizez totul, ca într-o poză, să rămân în ea pentru eternitate. Dacă aşa arată trecutul, vreau să mă întorc, vreau să îl retrăiesc iar şi iar, să dau "replay" la nesfârşit, până se uzează banda. Dacă aşa arată doar un moment, din trecut, prezent sau viitor, sunt fericită. De ce? Pentru că l-am trăit, l-am imortalizat şi îl voi păstra pentru totdeauna.
Scuzaţi-mi fragilul moment de exuberanţă creatoare. Cei realişti sunt rugaţi să privească imaginea în miniatură şi rapid. Celor visători le recomand un "full view" şi: priviţi spre infinit!

Tablou

“The purpose of writing is to inflate weak ideas, obscure pure reasoning, and inhibit clarity. With a little practice, writing can be an intimidating and impenetrable fog!”
Bill Watterson

O superbă zi de toamnă. Anul trecut a fost făcută poza. Nu are rost să menţionez locaţia. Un miros sec, înăbuşitor persista atunci, şi de fiecare dată când privesc poza, simt cum o parte din acea senzaţie sufocantă revine abia perceptibilă. Urcuşul lin al străzii şi forma uşor curbată care se pierde în ceaţă imi aduce aminte de infantilele desene pe care le făceam la grădiniţă, când educatoarea ne-a arătat cum se desenează o stradă. Eram foarte încântată că am reuşit să imit perfect "măzgălitura" de pe tablă. În desen erau şi câţiva copaci, a căror înalţime se reducea cu cât strada "înainta". Din păcate realitatea ne prezintă, în loc de copaci, câţiva stâlpi de electricitate şi câteva felinare.
Griul oraşului (pentru că iubim cu toţii expresiile-clişeu) se încearcă "înveselit" de dunga portocalie. Rezultatul? Ceva abia sesizabil. Nici maşinile nu conferă dinamism acestei capturi. Această stradă, ca tot oraşul de altfel, este cufundată într-un moment static. Doar timpul se mişcă, uşor, abia sesizabil. Uitaţi-vă atenţi. Nu îl vedeţi?