Răzbunare

"Cine vorbeşte bine despre cel care îl vorbeşte de rău e mai presus de orice laudă. Nu este răzbunare mai eroică decât aceea prin talent şi merit, adică prin lucrurile care răpun, înfrâng invidiile." (Baltasar Gracian)
"Jur că nu sunt un om care nu poate uita o jignire şi abia aşteaptă să se răzbune. Nu încape îndoială că dintotdeauna doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să-i umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine şi mi-era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s-o înţeleagă, ca să mă socotesc răzbunat." (Dostoievski "Adolescentul")

Cu toţii ne-am confruntat la un moment dat cu dorinţa de a-i plăti cu aceiaşi monedă unei persoane care ne-a înşelat încrederea sau ne-a rănit. Am proiectat în planul imaginar diverse scenarii şi metode de răzbunare, toate având ca rezultat o mare satisfacţie. Nefericirea altuia, ca urmare a unei nefericiri provocate nouă pare la prima vedere a fi cea mai scumpă recompensă. Dar câte persoane care au dus până la capăt această dorinţă au avut parte la final de acea satisfacţie intensă? Poate pentru căteva momente am zâmbit răutăcios, am produs câteva exclamaţii de fericire şi ne-am lăudat în stânga şi în dreapta de isprava noastră. Dar ceva consistent a rămas după toate acestea? Cât timp persistă fericirea? Răul personal poate fi îndreptat prin alt rău? Sau pur şi simplu este suficient că am fost "răzbunaţi"?