30 aprilie 2009

Trecători

Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu fastuoasă
Şi mândră, o femeie trecu prin faţa mea.

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.
Eu mă-mbătam privind-o şi beam, ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vânăt de uragane plin
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger…apoi noaptea! – Făptură fără drum,
Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte părţi, departe! Târziu! Sau niciodată!
Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o tu care ştiai!
(Charles Baudelaire "Unei trecătoare")

Parcurgem în grabă străzile, trotuarele, fără a observa ce se întâmplă în jurul nostru, fără a fi atenţi la cei ce trec pe lângă noi, la fel de nepăsători. Aţi încercat vreodată să priviţi chipurile celor din jurul vostru, din metrou, autobuz sau când aşteptaţi la semafor ca să traversaţi? Aţi observat tristeţea, îngrijorarea, frământările sau bucuria, încântarea pe care le au ceilalţi? Ce culoare aveau ochii celui din faţa ta din autobuz astăzi?

28 aprilie 2009

Răzbunare


"Cine vorbeşte bine despre cel care îl vorbeşte de rău e mai presus de orice laudă. Nu este răzbunare mai eroică decât aceea prin talent şi merit, adică prin lucrurile care răpun, înfrâng invidiile." (Baltasar Gracian)
"Jur că nu sunt un om care nu poate uita o jignire şi abia aşteaptă să se răzbune. Nu încape îndoială că dintotdeauna doream să mă răzbun pe cei care mă jigniseră, dar jur că nici nu concepeam altă răzbunare decât să-i umilesc prin mărinimia mea. Voiam să le răsplătesc răul prin bine şi mi-era destul ca ei să simtă mărinimia mea, s-o înţeleagă, ca să mă socotesc răzbunat." (Dostoievski "Adolescentul")

Cu toţii ne-am confruntat la un moment dat cu dorinţa de a-i plăti cu aceiaşi monedă unei persoane care ne-a înşelat încrederea sau ne-a rănit. Am proiectat în planul imaginar diverse scenarii şi metode de răzbunare, toate având ca rezultat o mare satisfacţie. Nefericirea altuia, ca urmare a unei nefericiri provocate nouă pare la prima vedere a fi cea mai scumpă recompensă. Dar câte persoane care au dus până la capăt această dorinţă au avut parte la final de acea satisfacţie intensă? Poate pentru căteva momente am zâmbit răutăcios, am produs câteva exclamaţii de fericire şi ne-am lăudat în stânga şi în dreapta de isprava noastră. Dar ceva consistent a rămas după toate acestea? Cât timp persistă fericirea? Răul personal poate fi îndreptat prin alt rău? Sau pur şi simplu este suficient că am fost "răzbunaţi"?

26 aprilie 2009

Privire

O plimbare prin parc îţi poate aduce multe "întâlniri" neprevăzute. Am fost oprită în aceiaşi zi şi pe aceiaşi alee de 3 personaje: o doamnă extrem de religioasă care încerca cu disperare să mă convingă de aumite lucruri legate de credinţă, un domn mai în vârstă care s-a recomandat drept un fumător înrăit şi mi-a cerut o "ţigaretă" şi de un boschetar turmentat dar voios care mi-a redat o grămadă de mici anecdote şi ghicitori. Printre acestea, una mi-a rămas întipărită în minte: care este cea mai preţioasă parte a corpului uman? Răspunsul a venit imediat: ochii.
Un subiect deloc nou, abordat de poeţi, de actori, de îndrăgostiţi. Ochii, cu toate tainele lor, oglinzi ale sufletului, "trădători" ai sentimentelor, "ucigaşi" mai cruzi decât armele.
Thoreau: "..nestemata trupui." ; V. Butulescu: "Judecătorii luminii. " ; Heraclitus: "... martorul cel mai de încredere...". Multe definiţii, multe metafore. Poate este într-adevăr cea mai preţioasă parte a omului.

20 aprilie 2009

Timpul


Momentele trec repede, mai ales cele frumoase. Orele se scurg fără simţire, minutele şi mai repede, secundele parcă nici nu există. Ca o maşină ce goneşte fulgerător pe autostradă fără frică de radar sau de accidente, aşa goneşte şi timpul. Trece uneori fără a lăsa o urmă. Se vede abia la finalul vieţii că a trecut.
Când eram prin generală am avut o perioadă de inspiraţie creativă şi am compus un număr destul de mare de poezii. Vă las cu una din acestea. Luaţi în seamă faptul că eram mică. Nu fi-ţi prea critici.

Timpul sfâşie trupul celor ce vor să trăiască,
Îl devorează fără milă, ezitare sau regret.
Dar pentru cei ce se ascund sub mască
Timpul nu se mai grăbeşte, o ia încet.

Dureros eşti când atingi rănile vechilor amintiri,
Dulce eşti când alini amintirile vechilor iubiri.
Amar eşti când alungi un an ca pe o secundă,
Rece eşti când laşi bătrâneţea să ne-ajungă.

Rege peste tot şi-n toate,
Stăpân al vieţii şi al morţii,
Tu cari lumea pe-al tău spate
Şi ne duci pe calea sorţii.

Şi când ajungem la final de viaţă,
Stăm şi oftăm: timpul nu şi-a găsit leacul.
Acum nu ne mai uităm în faţă.
Ne numărăm anii ce-au trecut cu sacul.

17 aprilie 2009

Credinţă


"Creştinii n-au înţeles nici acum că Dumnezeu este mai departe de oameni decât oamenii de el. Îmi închipui un Dumnezeu plictisit până dincolo de margini de aceşti oameni care nu ştiu decât să ceară, un Dumnezeu exasperat de trivialitatea creaţiei sale, un dezgust de pământ şi de cer. Şi-mi închipui un Dumnezeu avântându-se în neant, ca Iisus de pe cruce..."
Emil Cioran

Credinţa în Dumnezeu este ceva ce fiecare poartă în suflet, într-o cantitate mai mare sau mai mică. Este de fapt greşit să cuantificăm credinţa. Nu este ceva ce se poate măsura. Fiecare persoană crede în felul ei. Unii merg la biserică deoarece consideră că este o dovadă a acestei credinţe. Alţii sunt mai rezervaţi. Unii se roagă, alţii se mulţumesc doar cu semnul crucii atunci când trec pe lângă un lăcaş. Unii nu înţeleg de ce Dumnezeu permite să se întâmple nenorocirile din lume şi îl condamnă. Alţii sunt de părere că omul este la fel de responsabil pentru tot şi că Dumnezeu este acolo atunci când omul vrea cu adevărat să schimbe ceva, îl ajută, îi dă putere.
Este dreptul fiecăruia să aleagă credinţa sau nu. Vă las cu o melodie ce spune multe.


11 aprilie 2009

Rătăcire


"De ce închizi pe jumătate ochii, în joacă, şi ne arunci priviri încete? Încetează, încetează; zadarnică îţi e osteneala. Acum suntem alţii. Tinereţea s-a dus. Nazuinţa noastră e pădurea. Rătacirea a dispărut. Noi privim reţeaua magică a lumii ca pe un lucru de nimic. "
Bhartrhari

Privesc amorţită spre cămpiile ce se întind pe marginile şoselei. Din când în când două şosele se intersectează. Unele sunt îmbrăţişate de arbori masivi, goi, altele se întind la nesfârşit fără a cunoaşte umbra, decât întunericul total. Sunetul motorului este mult prea slab ca să întrerupă somnul pisajelor imobile. Gândrile îmi zboară aiurea. Nu pot să leg o idee clară în minte. Îmi scot Mp3-ul. Drumul se scurge mai uşor cu muzică în timpane. Versurile se succed ritmic. Câteodată le urmăresc. "On a long and lonesome highway, east of Omaha/ You can listen to the engines moanin'..." . Apoi pierd şirul. Îmi revin în minte câteva amintiri, dar dispar la fel de repede. Nu sunt uitate ci doar aruncate în "background". Nu am încercat niciodată să privesc drumul din perspectiva unui hoionar... mereu cu rucsacul în spate, oraş după oraş, intersecţie după intersecţie. Lasă totul în urmă. Nu se opreşte, nu se ataşează. "I walk these streets, a loaded six string on my back/ I play for keeps, 'cause I might not make it back/ I been everywhere, and I'm standing tall/ I've seen a million faces an I've rocked them all..." A fi un rătăcitor... Simt cum ochii părăsesc câmpiile întine. Îmi e somn. A fi un rătăcitor... fără oprire, fără ţel...

10 aprilie 2009

Superioritate


"De când e lumea şi pământul, există o categorie sufletească de oameni puşi pe capătuială, pentru care banul e mai presus de orice, e singura valoare în care cred şi căreia i se închină, pentru că banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul, spre deosebire de animale, mănâncă mai mult decât pentru a-şi astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-şi astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu premeditare, fără să-şi mănânce prada, acumulează mai mult decât ar avea nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace, pentru că acumularea îi dă senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cât de puţin evoluează mentalitatea oamenilor."
Ileana Vulpescu

Se aplică într-adevăr această caracterizare omului modern? Din nefericire da. Poate că sunt vestitele excepţii. Poate sunt mai mulţi decât credem. Poare că aceia care nu sunt aşa reprezintă sursa exploatată, mai mult sau mai puţin, de cei care nu se mulţumesc cu puţin. Dar oare e un lucru rău să nu te mulţumeşti cu puţin? Răspunsul evident e, bineînţeles, nu. Întotdeauna este bine să perseverezi, să nu te complaci într-o situaţie banală doar pentru că e comodă şi pentru că îţi este greu să îţi asumi riscuri. Dar de aici până la exagerare e un pas mic. A vrea mereu mai mult şi a încerca să obţii ceea ce vrei indiferent de mijloace are ca rezultat o viaţă superficială, lipsită de bucuriile mici, de sănătatea spirituală. Cu toate acestea, astfel de indivizi stăpânesc marea parte a societăţilor din ziua de azi.