Pe când mă uitam în ochii tăi

Pe stradă oamenii își activează modul pilot automat. Merg fără să gândească, se uită în jur fără a privi cu adevărat, aud fără a asculta. Vorbim unii cu alții pentru că trebuie. Suntem animale sociale și avem nevoie de comunicare dar oare comunicăm cu adevărat? Te ascult pentru că vreau să îți răspund sau doar pentru că vreau?

Te ascultam pentru că era oarecum interesant ceea ce spuneai. Aduceai o perspectivă nouă și erai o schimbare în rutină. Apoi te-am ascultat cu mai mare atenție pentru că ideile tale erau în ton cu ale mele și puteam dezbate. Într-un final te-am privit în ochi și te-am ascultat cu inima pentru că te cunoșteam din altă viață dar ne-am pierdut într-o intersecție acum câteva vieți iar orașul e mare. Nu credeam că mai ești aici.

M-ai ascultat și tu pentru că m-ai recunoscut. Căutai și încă cauți pe altcineva dar în continuare mă asculți. Nu ai cum să nu. Tu gândești iar eu pun în cuvinte. Eu gândesc iar tu îi dai o formă. Uneori nu îți zic nimic dar înțelegi. Ce clișeu. Cât sirop și diabet într-un singur paragraf.

Pereții tot albi sunt dar parcă totuși la colț sunt cafenii. Și nu mai par la fel de reci. Oare tot tu ești de vină? Sigur și pe asta o înțelegi.

Iar te-am privit în ochi și am tăcut. Ai tăcut și tu și m-ai lăsat să te privesc. Eu vedeam jumătate din tine dar tu vedeai tot. Blestemul meu. Carte deschisă sunt, ca noaptea muzeelor. Și am stat așa ceva timp. Ne-am prefăcut că e joc. Cine râde primul. Am râs dar tot te-am privit.

Te mai privesc și acum în ochi dar mai rar și mai scurt. Mai vreau un moment  lung dar nu pot fi lacomă. Suntem la fel ca înainte dar diferiți. "Noi" (acel cuvânt de care fugi pentru că înseamnă mai mult decât vrei) a rămas la fel dar "eu" și "tu" s-au schimbat. În mai bine mă întrebi? Sigur că da. Este bine să știi că există și așa ceva iar acum suntem mai buni pentru că ne-am găsit. Dacă ne vom pierde iar într-o intersecție aglomerată acum nu vom mai merge prin oraș cu frică pentru că știm. Tu vei merge cu încredere și nu te vei uita înapoi. Eu o să mă întreb odată în an, vineri seara: pe tine cine te privește acum în ochi?

Atenție sporită pentru moment

Sunt în stație la Crângași. Sâmbătă după amiază. În stație, pe peron, este destulă lume pentru o zi liberă. Unii stau pe scaune, alții în picioare. Majoritatea sprijiniți sau cât mai aproape de stâlpii dintre peroane. Este liniște acum cu urme de ecou de la tocurile unei doamne care a coborât grațios scările și așteaptă metroul spre victoriei. Câțiva tineri se uită pe telefon dar fără căști la urechi. Două fete tocmai au ajuns în stație și stau aproape de linia de siguranță. Vorbesc prea în șoapte ca să le aud dar își dau coate și se îndepărtează ușor de linie.

A fost oare necesar să moară un om nevinovat pentru a ne face să fim atenți la ce se întâmplă în jurul nostru? Suntem atât de prinși în propria realitate interioară încât să nu conștientizăm că orice moment poate fi ultimul? La pol opus, ce cantitate de paranoia trebuie să luăm cu noi zilnic? Cum putem să mai ieșim din casă dacă nu ne mai simțim în siguranță pe nicăieri?

Problema stă în amonte de momentul critic. Problema stă în a identifica acele personaje care pot deveni pericol public dinainte de a lua viața unei fete de 25 de ani. Mulți dintre noi văd zilnic oameni abuzivi, omeni cu tulburări psihice, oameni agresivi constant. Femei ce au crize de isterie des, bărbați care își bat soțiile și copiii. Îi vedem și îi ignorăm. Nu este treaba noastră. Instituțiile de specialitate nu fac nimic pentru a preveni astfel de episoade. Legile sunt aproape inexistente pentru cei cu tendințe de violență. Companiile de transport public nu își iau suficiente precauții pentru a evita asemenea accidente.

Acum ce se va întâmpla? Mass media va stoarce și va analiza orice picătură de informație despre acest caz. Se fac talk shows, vin experți, vin martori, apar întâmplări similare care nu au ajuns în atenția publicului până acum. Se vorbește iar după ce criminala va fi internată la nebuni pentru o scurtă perioadă fără alte repercusiuni, totul va fi uitat. Ne mai ferim câteva zile de a ne apropia de linia de siguranță de la metrou, iar apoi intram din nou în modul "roboțel", înghesuindu-ne pe lângă uși ca să prindem un loc pe scaun.

Admirăm pericolul

Clădirile din centrul vechi sunt faimoase pentru aerul lor antic, dar şi pentru improbabilitatea acestora de a rezista la un cutremur mai mare de 6 grade. Dacă mergi pe Lipscani şi asculţi atent conversaţiile din jur, nu se poate să nu nimereşti în câteva şi subiectul "bulina roşie".

În ciuda stării deplorabile în care se află aceste clădiri, ele sunt încă locuite. Unii dintre locatari nu se pot muta pentru că nu au unde. Şansele de a vinde un apartament aflat în aceste imobile sunt practic nule. Agenţiile imobiliare nici nu le mai pun pe lista de oferte. Ar rămâne acolo încă odată pe atât cât a trecut decând au fost construite.

Nimeni nu neagă valoarea istorică a centrului vechi. Turiştii vin, admiră, fac poze şi pleacă. Bucureştenii care nu locuiesc acolo au cam acelaşi traseu. Cu toţii ne bucurăm de o seară liniştită la una din terasele situate la parterul acestor clădiri, însă puţin sunt cei care conştientizează riscul la care se expun atunci când intră într-o cafenea care are deasupra 3-4 etaje de o rezistenţă îndoielnică. De refăcut nu se pune problema. Bugetul ţării merge spre alte domenii. Se va constata necesitatea unei recondiţionări abia atunci când nu va mai fi nimic de recondiţionat.

Ruine (1)

Am petrecut o zi printre ruine (Moara lui Assan). Nu vreau să dau în poetism cronic. A fost superb. Şi cam atât. Am escaladat ruinele, mai cu teamă, mai cu tupeu. Teamă de un posibil colaps, dar şi de eventualii "localnici" clandestini. Tupeu pentru că se meritau explorate. Cel mai ciudat "fenomen" pe care l-am întâlnit în această mini-expediţie a fost multitudinea de pantofi, împrăştiaţi printre moloz, cărămizi şi boscheţi. Oare aparţineau altora care s-au avântat pe acolo? Cine ştie... Important e că am părăsit acel loc cu 235 de poze şi cu ambii pantofi în picioare.

Liber sau nu?

Artă stradală

Culoare fără culoare

Metafora-clişeu, utlizată deja excesiv prin poezii şi diverse articole, "oraşul gri", poate fi utilizată cu sensul ei pur denotativ. Cladirile sunt gri. Asfaltul este gri. Cerul este cenuşiu. Dacă iei o poză cu o cladire care să zicem că este de culoare albastră (sau oricare alta, în fucţie de preferinţele fiecăruia), şi apoi îi aplici, după standardele moderne, câteva efecte, sau filtre sau cum vreţi să le numiţi, unul din posibilele rezultate este o cladire gri. De ce oare arta contemporană, în special fotografia, este atât de hotărâtă să modifice imaginea captată din realitate? Este pur şi simplu o modă, un trend, un curent? Sau metaforele sunt deja bătute în cuie iar realitatea trebuie modificată în funcţie de acestea?